Rezervare hotel, cazare pensiuni, vile | Besthotels.ro

Cetatea Mikó se află în centrul administrativ vechi al orașului Miercurea Ciuc, pe teritoriul satului de odinioară „Mártonfalva ”. Cetatea a fost construită de către contele Hidvégi Mikó Ferenc, între 1623-1631 în stil neorenascentist. Contele era căpitanul suprem al Scaunului Ciucului, Gheorghenilor și Casinului, totodată membru în Sfatul Transilvaniei și consilierul personal al principelui Bethlen Gábor. Fiind o cetate de graniță cetatea a avut un rol important în sistemul de apărare al Transilvaniei, împotriva trupelor inamice, care pătrundeau prin Pasul Ghimeșului.

Cetatea Neamț a fost construită la sfârșitul secolului al XVI-lea de către Petru I. Cetatea Neamț făcea parte din sistemul defensiv al Moldovei, care cuprindea cel puțin trei cetăți, alături de Neamț aveau o importanță deosebită cetățile Suceava și Scheia. Prima referire la Cetatea Neamț datează din anul 1395, când regele Ungariei Sigismund de Luxemburg emite un act „ante castrum Nempch”. Cetatea a rezistat, în 1395, sub domnia lui Ștefan Mușat, atacului regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, iar în 1476, sub domnia lui Ștefan cel Mare a respins atacul lui Mahomed al II-lea. Cetatea a avut un rol important și după domnia lui Ștefan cel Mare, jucând un rol cheie în sistemul defensiv al Moldovei, în perioada lui Bogdan al III-lea, Ștefăniță și Petru Rareș. Importanța cetății a scăzut mult în urma ocupării fără lupte de către turci a Moldovei, fapt datorat trădării unei părți a boierilor, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș. Urmând ca în timpul celei de a doua domnii al lui Alexandru Lăpușneanul, la cererea turcilor, domnitorul să distrugă cetățile.

Întemeierea Cetății Oradea se leagă de regele maghiar Ladislau I, care a zidit la sfârșitul secolului al XI-lea o mănăstire fortificată cu hramul Sfintei Fecioare Maria, iar ulterior a întemeiat în cetate episcopia romano-catolică de Oradea. În urma acestei fapte la 27 iunie 1192 Papa Celestinus al III-lea îl sanctifică. Între secolele XI-XIII fortificația era dotată cu un val de pământ și palisadă, cu ziduri de piatră pe anumite porțiuni și turnuri din lemn la poartă și la colțurile incintei. În 1241 cetatea este cucerită și incendiată de către tătari, însă în urma Conciliului de la Lyon, statele catolice datorită amenințării tătare hotărăsc reconstrucția acesteia. În secolul al XIV-lea este construită noua cetate medievală în formă heptagonală, care avea incinta flancată neregulat cu tunuri, iar poarta era protejată de două turnuri masive. S-a construit și un palat episcopal al cărui zid exterior era și zid de incintă, iar pe latura sa de sud-vest exista a doua intrare în cetate.

Cetatea Păcuiul lui Soare a fost construită între anii 972-976 de trupele împăratului Ioan Tzimiskes şi reflectă atât trăinicia stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, cât şi măreţia dinastiei împăraţilor macedoneni. Temelia zidului de incintă a fost construită din pari de stejar trecuţi prin foc şi înfipţi în pământ din loc în loc, peste care constructorii au aşezat bârne de stejar dispuse longitudinal şi transversal, iar spaţiile rămase libere au fost umplute cu mortar. Cetatea îndeplinea rolul de bază navală, ca urmare a poziţionării la un străvechi vad de trecere, numit Dervent, fiind un puternic bastion la frontiera Dunării de Jos. Destinaţia iniţială a cetăţii s-a menţinut numai o scurtă perioadă, căci la zece ani după moartea împăratului Ioan Tzimiskes, bulgarii se răscoală şi reintră în posesia celei mai mari părţi din teritoriile pierdute în 971. Astfel cetatea îşi pierde caracterul militar, pericolul pentru bizantini ne mai fiind reprezentat, după anul 1000, de ruşii kieveni, care erau navigatori, ci de pecenegi, care purtau lupte pe cai şi pe jos. În urma schimbărilor politico-militare la Păcuiul lui Soare se formează o unitate de ostaşi pedeştri, care erau recrutaţi din rândul populaţiei locale.

Cetatea Poienari se află în satul Căpăţânenii Pământeni(comuna Arefu), în apropierea barajului Vidraru, fiind situată pe un vârf de munte, la o altitudine de 850 m. Cetatea făcea parte din sistemul de fortificaţii destinat apărării hotarului nordic al Ţării Româneşti. Drumul spre cetate se face printr-o pădure de fag, urcând 1480 de trepte de beton. În secolul al XIII-lea pe locul actualei cetăţi a existat doar un turn din piatră brută, urmând ca în secolul al XIV-lea fortificaţia să cuprindă întregul vârf de stâncă cu ziduri groase din piatră spartă, acestea fiind umplute în părţile superioare cu cărămidă.

Cetatea Râşnov este o cetate ţărănească contruită în evul mediu de locuitorii aşezării, cu scopul de a le servii ca şi refugiu. Cetatea Râşnov s-a numit „Cetate Ţărănească” deoarece principala ocupaţie a constructorilor era agricultura. Hotărârea de a construi o cetate a fost luată în urma invaziei tătare din 1241, când Ţara Bârsei, teritoriu care cuprinde şi Râşnovul, a fost devastată de către invadatori. Populaţia a fost nevoită în nenumărate rânduri să se adăpostească în cetate, istotia cetăţii fiind astfel în mare măsură însăşi a oraşului. Cetatea a fost construită prin efortul colectiv al locuitorilor aşezării ajutaţi de cei din comunele învecinate, Cristian şi Vulcan. Prima menţiune a cetăţii apare în 1335 când conform relatărilor Ţara Bârsei a fost pustiită de hoardele tătarilor, singurele aşezării care au supravieţuit dezastrului au fost cetatea de pe Dealul Tâmpa de la Braşov şi Cetatea Râşnovului.

Cetatea Rupea a fost construită pe fostul aşezământ dacic Rumidava, pe Dealul Cohalmului, între secolele al XIV-lea – al XVII-lea, servind ca loc de refugiu satelor din imprejurimi în faţa repetatelor asedii venite dinspre sud. Cetatea a fost atestată documentar la începutul secolului al XIV-lea cu prilejul refugierii aici a saşilor răsculaţi împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. A fost de asemenea amintită în mai multe rânduri datorită importanţei sale din punct de vedere comercial şi meşteşugăresc.

Cetatea Şiriei datează din secolul al XIII-lea, considerându-se că partea cea mai veche a cetăţii a fost donjon-ul, iar restul zidurilor au fost adăugate treptat până în secolul al XVI-lea. În 1331 cetatea dispunea deja de o garnizoană însemnată condusă de un castelan. La construirea părţilor vechi ale cetăţii au fost folosite şi cărămizi romane, ştampilate cu semnul Legiunii a XIII-a Gemina. Cetatea este cunoscută şi datorită voievozilor şi cnezilor români care aveau un rol conducător în această cetate. Un document din 1440 vorbeşte despre un anumit Ştefan Vodă din Şiria, urmând să fie amintiţi în anii următori voievozi din Arăneag, Cladova, Căpâlna, Ciuci, Crişul Alb, Hălmagiu, Ribiţa.

Cetatea Şoimoş este situată pe malul drept al Mureşului, în apropierea satului Lipova, fiind amplasată pe Dealul Cioaca Tăutului. A fost construită probabil după primele invazii ale tătarilor. Dintr-un document din 1278 reiese că cetatea a fost construită de banul Pál, care donează cetatea numită „Castrum Somos” fiilor fratelui său. Cetatea s-a aflat în proprietatea mai multor membrii ai familiei acestuia, urmând ca în secolului al XIV-lea să intre în posesia voievodului Ladislau Kán al II-lea, care stăpânea cetatea prin doi interpuşi, care erau şi comiţi de Arad. În 1310, Ladislau Kán al II-lea l-a pus ca şi castelan pe Alexandru, iar în anul următor pe Dominic.

Pe locul actualei cetăţi se afla castelul-cetate construit în 1492 de către voievodul transilvănean Báthory István, care a fost distrus în 1601 în urma invaziei turco-tătare. În 1602 au început lucrările de reconstrucţie a vechii cetăţi, sub conducerea judelui Borsos Tamás. În urma lucrărilor efectuate până în 1652 a rezultat o cetate sub formă pentagonală, dotată cu 7 bastioane, din care 5 erau construite pe bresle. Bastioanele erau legate între ele prin intermediul unor ziduri, care aveau aproximativ 10 m înălţime. Batioanele au fost înălţate pe 3-4 nivele, tencuite la exterior şi ornate în interior. Etajele bastioanelor se sprijină pe bârne de lemn, legătura între ele făcându-se fie prin exterior, direct sau din drumul de strajă, fie prin scări interioare de lemn. Cetatea a fost înconjurată şi de un şanţ, care avea 10 m lăţime şi 8 m adâncime, acesta urmând să fie astupat la începutul secolului al XX-lea.