Rezervare hotel, cazare pensiuni, vile | Besthotels.ro

Cetatea Colțești a fost construită la sfârșitul secolului al XIII-lea ca cetate locuibilă și de refugiu de către subvoievodul Thoroczkay în vestul satului Colțești din județul Alba. Cetatea a fost construită în urma invaziei tătarilor din 1241, când au fost produse pagube însemnate localităților Rimetea și Colțești. Datarea cetății este precisă și datorită faptului că pe turnul nordic al acestuia se găsește o inscripție care menționează familia Thoroczkay și momentul construirii acesteia.

Cetatea Dăbâca este o fostă cetate regală și reședința comitatului Dăbâca, parte a Regatului Ungariei, având un rol important în istoria Transilvaniei între secolele X-XIV. Conform arheologilor cetatea a fost construită parțial peste o așezare mai veche în secolul al IX-lea, dar sunt teorii conform cărora pe acel loc exista o cetate dacică. În secolul al IX-lea cetatea era apărată cu șanțuri și cu valuri de pământ, dispunând de un turn patrulater și un zid de 3,2 m grosime care au fost distruse în timpul invaziei tătarilor.

Cetatea de Scaun a Sucevei situată la marginea de est a orașului, a fost construită la o înălțime de 70 m faţă de lunca Sucevei, oferind posibilitatea de a supraveghea întreaga vale. Cetatea făcea parte din sistemul de fortificații construit la sfârșitul secolului al XIV-lea datorită amenințări otomane. Cetatea construită de Petru I Mușat dispunea de ziduri de piatră, valuri de pământ și șanțuri adânci. Prima menționare a cetății datează din 10 februarie 1388, într-un document al voievodului moldovean Petru I, în care regele Poloniei cerea un împrumut și oferea ca și garanție provincia Pocuția.

Cetatea Devei a fost construită în secolul al XIII-lea pe ruinele unei fortificații daco-romane în timpul regelui Bela al IV-lea. Prima atestare documentară a cetății datează din anul 1269 într-un act emis de Ștefan duce de Transilvania, în care se amintește de castrum Deva, iar începând cu 1307 cetatea a devenit reședință voievodală. Cetatea servea ca și fortăreață militară, aceasta a fost transformată însă de către Iancu de Hunedoara în castel nobiliar(1453) și întărită succesiv între secolele XVI-XVIII, ajungând printre cele mai puternice din Transilvania.

Fortăreața medievală Enisala se găsește în apropierea localității cu același nume, fiind situată pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim și Babadag. Cetatea a fost construită în scop militar, defensiv şi de supraveghere a drumurilor de pe apă şi de pe uscat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Conform izvoarelor istorice cetatea a fost ridicată de către genovezi pentru controlarea traficului naval, aceștia deținând în acea perioadă monopolul navigației pe Marea Neagră.

Cetatea Feldioara a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225, urmând ca în 1457 să fie transformată în cetate țărănească datorită distrugerilor suferite în timpul campaniei lui Vlad Țepeș. Cavalerii teutoni s-au așezat în acest ținut datorită voinței regelui Ungariei Andrei al II-lea, cu scopul de a păzii teritoriile regatului de invaziile cumanilor. Astfel ei au construit cetatea Feldioara, care purta numele de Marienburg și însemna „Orașul Mariei”. Numele actual provine din cuvântul maghiar „földvár ” și înseamnă „cetate de pământ”.

Cetatea a fost construită de către Domenico da Bologna, la ordinul episcopului de Oradea Gheorghe Martinuzzi, între 1540-1551, pe malul drept al Someșului Mic, în apropierea satului Gherla, actual municipiu. Cetatea înconjurată de un șanț de apă, având forma unui patrulater cu bastioane de apărare la colțuri, fiind înconjurat de ziduri groase de 3-4 metri, a fost construită din ruinele cetății Ungurașului. Prima menţiune documentară datează din 1291, când apare cu numele de Gherlahida. În secolele al XVII-lea - al XVIII-lea în Gherla au fost colonizaţi armeni şi localitatea a devenit un puternic centru meşteşugăresc. În anul 1700 a fost pusă piatra de temelie a oraşului modern când s-a pus în aplicare planul prestabilit al oraşului care a fost adus de la Roma de către episcopul Oxendius Vărzărescu.

Prima mențiune a cetății Giurgiu datează de la începutul secolului al XV-lea, purtând denumirea de Zorio. Fiind un oraș fortificat, Giurgiul a jucat un rol important în războaiele dintre români și turci, iar mai apoi în războaiele ruso-turce. Cu toate acestea , la 1403 cetatea a fost funcțională, presupunându-se astfel că aceasta a fost reparată între anii 1396-1403, urmând ca în urma ofensivei sultanului Mehmed I, în 1420 cetatea să intre în posesia turcilor și să fie efectuate noi lucrări de reparație a cetății. Cetatea este redobândită în 1427.

Cetatea Liteni, numită și Cetatea Géczy sau Cetatea Lita, este o cetate medievală construită pe o stâncă deasupra Văii Iara, situată la 3 km sud-vest de localitatea Liteni din județul Cluj. Prima atestare a cetății datează din 1324, fiind amintită sub numele de „Castrum Leta”. Sigismund de Luxemburg a dăruit cetatea orașului Cluj, iar mai târziu a împărțit moșiile cetății în trei părți: lui Jakcs János, unui judecător numit Vana și voievodului de Beiuș, László. Urmând ca după moartea lui Sigismund de Luxemburg cetatea să intre în proprietatea lui Losonczi Dezső, iar după 1441 în proprietatea lui Herepei Márk ș.a. În urma unei explozii a magaziilor de pulbere din subteranele cetății, la 12 februarie 1562, a fost grav avariată. În 1569 cetatea intră în posesia lui Géczi János, care a reconstruit cetatea, urmașii lui locuind aici timp de un secol.

Cetatea Mălăiești este situată între valea omonimă și Valea Domnească, pe o culme mică și abruptă la vest. Inițial a fost construit un turn-donjon cu baza rectangulară, având o înălțime de 11 m, fiind separat în 3 nivele. La sfârşitul secolului al XIV-lea a fost ridicat, de către cnejii din Sălaşu de Sus, donjonul ale cărui ruine pot fi admirate şi astăzi. Turnul avea rol de apărare și de locuință, dispunând de pereți groși și de ferestre înguste era relativ ușor de apărat. Intrarea era situată la nivelul al doilea, pe partea de vest, fiind amplasată mai sus de nivelul solului, intrarea în turn se realiza cu ajutorul unei scări de lemn care era trasă sus în caz de pericol. Incinta are forma unei elipse neregulate, fiind ridicată în jurul turnului în secolul al XV-lea. În interior, pe zidul de incintă era drumul de strajă.