Vîrfurile Buila şi Vînturariţa din masivul Căpăţînii sînt despărţite de o şa (Ştevioara). E mică distanţă între vîrfuri. Am plecat cu Adi de la schitul Pahomie pe la 7 jumate dimineaţa şi în jur de 11 ne făceam poze cu indicatorul Vînturariţei: 1885m. Pauza de rigoare. Scrutam cerul şi ne rugam la Dumnezeu dea senitătate peste drumeţi.
Nu am stat mai mult de 20 min pe vf.Vinturaritei si am pornit la drum spre Buila. Un drum usor de vreo juma de oră. Din păcate, pe Buila (1849m) nu există vreun indicator, doar o grămăjoară din pietre. Că tot e parc naţional…
Ne mişcasem bine (Adi in avangardă) iar cerul se curăţase de nişte prafuri de nori. Aşa că ne-am incumetat la un alt drum de intoarcere spre bază. Am luat-o spre Curmătura Builei, urmînd ca odată ajunşi la stînă să apucăm stînga spre schitul Pătrunsa. Călcam iarba groasă de-ţi venea să muşti din ea ca din ibovnică. Stîncă se iţea din loc în loc si trebuia să fii atent să nu sucesti glezna. Cam in 45 de minute am ajuns undeva in apropierea stînii si ne-am aşezat după nişte bolovani ca să mîncăm ceva. Cîinii ne-au simţit, au lătrat nişte minute şi s-au potolit. Probabil că ne aşteptau să ne apropiem ca să ne cerceteze mai bine.
Ca la orice popas cu aruncare de rucsaci, o descălţare de cîteva minute face cît un masaj de saună. Nu ne-am intins, totuşi, prea mult şi am luat-o din loc. Cîinii şi-au reluat prezentarea, dar cum erau ciobani la stînă ne-au lăsat in pace. ciobanii ne-au zis că pîină la schitul Pătrunsa facem o oră. dar cum ciobanul are alţi timpi, noi am socotit ca ar fi o oră jumate. Păcat că nu ne-au dat detalii despre drum. Nici noi nu i-am intrebat si… mare greşeală!
După o scurtă coborîre (este si un idicator) începe străbatere de versanţi. Parcursul ăla groaznic in care glezna e organul care bate ca o inimă şi analizează ca un creier. Timpul se scurge, ne tinem de marcaj, dar ora aia ciobănească incepe să se dilate. Si odată cu ea si muntele…
Sirul nostru indian din două persoane se scurge pe munte, cu picioarele afundate in iarba deasă, groasă si inaltă. Din ce in ce mai greu. Urcăm si coborîm, tăiem muntele cu glezna.
De undeva de pe o creastă se vede intreaga vale unde s-a construit schitul Pătrunsa. mai degrabă un luminiş. Vedem turle de biserică si intr-o parte, peste pîlcuri de copaci ceva case. Sîntem între cruci pentru că pe un alt vîrf, in spetele nostru o cruce înaltă binecuvînteză locurile. Peisajul frumos, nimic de zis doar că nu mai găsim marcajul! Avem in faţă un versant de coborît, zeci de metri de stîncă şi iarbă. Oriunde ne-am duce, in stinga sau dreapta, nimic. Nici-o scăpare. Doar in faţă, trebuind să coborîm cumva. Sun pe cineva din Vîlcea, dar explicaţiile nu mă ajută. Ne învîrtim in zonă. Nu mai chem nici de poze, nici să răspund la telefonul care suna prin rucsac. Ne incumetă la coborîre, mai ales că Adi dibuise un marcaj, undeva pe o stîncă. Nu credeam că o sa fie ultimul marcaj (pentru mult de atunci inainte).
Nu intelegem din ce motive nu au pus niciun indicator in zonă. Plecasem de aproape 2 ore de la stînă si niciun indicator pe drum, in afară de cel deja menţionat (iar toate indicatoarele din zonă au vopseaua dusă, rămînînd doar contur pentru litere si ceva culoare la semnele de traseu). La un moment dat ne despărţim, fiind intr-o zonă ca de pîlnie, cu scopul de a găsi cumva marcaj. Tare ne mai doream să ne intilnim cu cei care se ocupă cumva de Parcul astă Naţional…Coborîrea, pe orbeste, continua oricum. Am decis să ne deplasăm pe fund, ţinîndu-ne de..iarbă. Undeva in fata, departe, se vedea pădurea si in mintea noastră era similat cu scăparea.
Trecuse bine de ora două si noi ne tîram pe fund coborînd. Dar unde ? Ştiam că mai mai cîte o liniuţă la telefoane, rezervă energetică pentru salvamont. Mi-e greu să transcriu cuvintele din acele momente. Sînt prea intime.
Incet-incet ne apropiam de zona de pădure, dar speranţele noastre incepeau să se şteargă. Ceea ce noi credeam ca ar putea fi intrare in pădure incepea să se transforme cu salt in pădure. Peste puteri. Si aproape peste răbdări. Ne-am trezit practic că stăm pe stînca ierboasă privind către copăcime: codru pe versant. Panta ca panta, dar cum făceam noi saltul existenţial in pădure ?
Pentru că la mijloc era vorba de existenta noastră concretă. Tot mergînd noi agăţaţi de stîncă, intr-un loc se ivea posibilitatea de a sări intr-un copac. Nu avea crengi prea groase dar era singura posibilitate. Primul care a sărit a fost Adi. Cu o mînă a prins o fantă in stîncă si cu cealaltă căuta să se apuce de crengi. Saltul a fost precedat de un mesaj catre familie.
Cu chiu cu vai, amîndoi, intregi am intrat in pădure. Mie mi-a rămas rucscaul in copac dar m-am intors dupa el. Si din nou in panta, din copac in copac, ca doi betivi printre felinare. Nu stiu daca era disperarea dar nu se zărea luminiţa. Nu stiu cit de prezen era Domnul in inima mea, dar pe buze era atostăpînitor. Adi avea niste metri buni in faţă iar la un moment dat mi-a zis sa o iau in stinga pentru că coboram degeaba. Mă tîram strîngînd vorbe de duh intre dinţi. După nişte minute, printre crengi in faţă zăresc mult albastru. Ar fi două variante: ori e un luminiş, ori e mare scăparea. Sleit dar incep să alerg, deşi mă durea tare un picior după o accidentare la coborîre. Pas după pas si…intr-adevar ies intr-un luminis si cit pe aci sa ma lovesc de un trunchi. Trunchi care purta un simbol. Galben. Marcajul!!! Il strig pe Adi si mă prăbusesc pe iarbă!
Undeva in apropiere trebuia să răsară schitul Pătrunsa…Ceasurile, poate 3, poate deja 4. Nu mai tin minte. Nu mai stiu cit de repede am ajuns la schit. Dar acolo, dupa un schimb de vorbe cu staretul am pornit catre o sursa de apa si hrană. Căci nu ne lăsau staretul si monahii sa plecam fara a minca ceva de la sfintul locaş…
Sursa: www.umblarici.ro
