Daca zbori deasupra golurilor alpine din Carpatii Meridionali, poti privi muntii drept in ochi: sunt taurile de un albastru mirat, lacurile suspendate intre creste. In urma cu 10.000 de ani, prin vaile aflate la peste 1.500 de metri se scurgeau lenes, dar implacabil, ghetarii.

In urma lor ramaneau jgheaburi largi, cu fundul plat, si morene, gramezi de stanci impinse de fruntea ghetarului. Din loc in loc, fluviul de gheata facea un popas, largind si adancind copaia de granit. Dupa incalzirea climei si topirea postglaciara, in caldari s-a acumulat apa din ploi, zapezi si izvoare.

S-au format astfel cele mai frumoase, mai limpezi si mai neintinate lacuri din tara noastra. Numeroase, daca le luam in considerare si pe cele foarte mici. Cam 30, daca le socotim pe cele mai insemnate.

Parcul National Retezat, care in iulie 2009 s-a calificat in semifinala Concursului International „Sapte minuni ale naturii lumii“, detine cele mai multe lacuri glaciare. Aici se afla Bucura, de 8,9 hectare, cel mai intins dintre ele; dar si campionul adancimii, Zanoaga, cu 29 de metri.

Despre aceste superlative ati aflat si din manualele de geografie. Alaturi de prietenii mei scufundatori si cercetatori din Clubul GESS, am avut curiozitatea de a vedea ce se afla si in adancul oazelor albastre. Impovarati, am transportat, facand mai multe drumuri, echipamentul greu, pana in campingul de la Bucura, unde ne-am facut baza.

Doi magari de la stana din apropiere ne-au dat un ajutor pretios, ducand buteliile si centurile de plumb. Incursiunile subacvatice nu au dezvaluit nimic senzational. Niciun „Nessie de Retezat“ n-a aparut in adancul Zanoagei; niciun tezaur dacic pe fundul Bucurei (cum, de altfel, se zvonea).

Dar am descoperit ca fiecare lac are personalitatea lui, legata de rocile, vegetatia si vietuitoarele cu care convietuieste. Taul Gemenele este un colt de rai. Razbind pe poteca taiata prin canionul jepilor, printre flori si balarii mai inalte ca omul, ajungi la tarmul ascuns sub ierburi luxuriante.

Aici, apele au o stralucire de argint, din cauza nisipului bogat in mica alba spalata din granit. Si tot argintii sunt in lumina razelor irizatiile care tremura deasupra lacului, ca intr-o magie. Sunt roiuri de fluturi, de libelule, popoare intregi de alte insecte.

La 3-4 metri adancime, apele devin de un verde intunecos, imprimat de vegetatia din care, ici-colo, mijesc epavele unor arbori scufundati cine stie cand. Dam chiar de resturile unui Pinus cembra, un conifer relict al timpurilor glaciare.

Aflat la numai 1.800 de metri altitudine, bine adapostit, Taul Gemenele este o oaza bogata in hrana pentru locuitorii sai. Dar mergand mai sus, lucrurile se schimba. Taul Stirbului, la 2.000 de metri, ne intampina cu un peisaj salbatic, de o asprime minerala, format din stanci ingramadite unele peste altele.

Pentru a citi mai multe despre Parcul National Retezat, accesati aceasta sectiune a site-ului nostru.

Text: Cristian Lascu.

Citeste mai mult...

Sursa: www.natgeo.ro

Dobrogea Centrala este cel mai batran teritoriu al Romaniei, pentru ca e alcatuita din asa-numitele sisturi verzi, roci cristaline vechi de peste un miliard de ani. Peste aceasta temelie s-au depus calcare cu atoli de corali, care se mai recunosc inca in relief, imprimand peisajului o nota spectaculoasa, originala. Dar si mai remarcabil este ce nu se vede.

Terenul stancos fiind arid si brazdat de crapaturi, este evident ca apele circula undeva in adanc, in lungul unui sinclinal (o structura geologica in forma de copaie) si ajung intr-un loc. Dar unde? Aceasta intrebare i-a framantat mult pe geologi si pe geografi. Un raspuns a venit in chip neasteptat. In timp ce faceau o cale ferata la Sitorman, langa comuna Piatra, constructorii au fost nevoiti sa dinamiteze o colina calcaroasa.

Mare le-a fost mirarea cand, dupa explozie, au vazut cascandu-se un crater, in fundul caruia, cativa metri mai jos, lucea o apa. Zeci de bascule cu piatra au fost turnate acolo, dar in zadar: golul parea capabil sa ingurgiteze orice cantitate de balast. Inginerii au proiectat o deviere. Dar o noua bubuitura a avut ca rezultat deschiderea unei noi caverne cu apa. S-a facut un ocol si mai mare si astfel calea ferata a fost finalizata.

Dar, dupa cativa ani, terasamentul a inceput sa se taseze. Noi, speologii, stiam de ce: intre timp, patrunseseram cu echipament de scufundare in misterioasa galerie. Nu uit plutirea prin bezna lichida, intr-o apa de cristal, survoland stanci pravalite si stalagmite. O pulbere argintie acoperea podeaua si peretii – praful timpului asternut de milenii in aceasta ruina netulburata.

M-au intrigat si numeroasele stalagmite si alte formatiuni rupte si imprastiate pe podea, de ca si cum vizitatori preistorici cu apucaturi de turisti contemporani ar fi trecut pe aici. Desi lunga doar de 100 m, cavitatea are un gabarit generos, o inaltime maxima de 8 m, o topografie complicata de existentaunor puturi ce coboara spre un nivel necunoscut si e in mod evident parte a unui sistem carstic mult mai amplu, inca neexplorat.

Un coridor ajunge la numai 4 m sub calea ferata, deci, exagerand putin, nu ar fi fost exclus ca o locomotiva ghinionista sa viziteze galeria. Pe baza topografiei exacte pe care am facut-o, terasamentul a fost consolidat.

Text: Cristian Lascu

Pentru a citi si despre Cetatea Libida din Dobrogea, accesati aceasta sectiune a site-ului nostru.

Citeste mai mult...

Sursa: www.natgeo.ro

Prin 1986, timp de 18 luni, am proiectat detalii de finisaj pentru Casa Poporului. Eram cam 300 de arhitecti detasati in sediul Electrolux, pe Calea Victoriei. Conditiile erau grele. Iarna am avut si 2°C in birou, proiectam cu manusi si caciula. La pranz se putea lua masa la cantina, cu pret modest, iar o supa calda era chiar o binefacere. Stateam la masa cu George Marculet, sotul Ancai Petrescu.

Seful de sectie, S. Manolescu, nu ma putea angaja: nu eram membru PCR. Mai discutam impreuna unele optiuni. Doream sa pun granit, mai rezistent, pe trepte. Manolescu a hotarat sa se puna marmura alba. Mi-a propus sa raman detasat inca un an.

Am refuzat politicos. Imi displacea arhitectura fara comunicare si cu bariere. Nu aveai acces in cladire in primul an, daca nu lucrai direct cu Anca Petrescu. Nu stiai cum e in stanga, in dreapta, mai sus sau mai jos. Nu puteai vorbi cu beneficiarul. Nu puteai consulta constructorul. Exista un sef al coordonarii, dar coordonarea lipsea total.

Pe coridoare mari se intalneau corpuri gandite diferit: deschideai o usa de 4x4 m; in spatele ei era alta de 3x5 m. Ridicari topografice precise aratau diferente de nivel de 1,7 m la acelasi etaj, intre puncte opuse ale casei. E drept ca erau 400 m intre ele. Casa Poporului s-a construit pe cultul personalitatii.

"Un asemenea Om se naste o data la o mie de ani" - i se spunea lui Ceausescu. Revenit din Nigeria imediat dupa cutremurul catastrofal din 1977, "Omul" si-a gasit casa din Primaverii devastata, caci fusese fundata pe aluviuni. A intrebat unde sa se mute.

Putine puncte din Bucuresti sunt cu adevarat sigure - i s-a raspuns. Casa lui era pe malul lacului. S-a hotarat sa-si faca alta intr-un loc mai sigur pentru viitorul seism. Cutremurul din 1977 a fost un bun pretext pentru demolarile care au urmat. De ce nu? Cutremurele schimba Bucurestiul de doua ori pe secol.

Cu atat mai mult are dreptul sa-l schimbe „cel care vine doar o data la un mileniu“. S-a decis sa rada o parte din orasul istoric, sa construiasca un nou centru civic. Cel mai sigur loc e Dealul Arsenalului, de pe cornisa inalta a Dambovitei – i s-a spus. Adica pe locul denumit si Curtea Arsa, un cartier ocupat partial de arsenalul armatei.

Initial, pe vremea domnilor fanarioti, Alexandru Ipsilanti construise in 1775 in Dealul Spirii un fel de centru civic numit „Curtea Noua“, care a avut un destin destul de dramatic. A ars prima data in 1789, apoi din nou in 1796. Grav afectata de cutremurul „cel Mare“, din 1802, mistuita de flacari in 1812, chiar in noaptea instalarii ca domn a lui Ioan Gh. Caragea, bantuita de ciuma pe timpul aceluiasi domnitor, parte a orasului istoric, Curtea Arsa a ramas aproape neschimbata din anul 1911.

Text: Andrei Pandele

Pentru a citi si despre forturile orasului Bucuresti, accesati aceasta sectiune a site-ului nostru.

Citeste mai mult...

Sursa: www.natgeo.ro

In jurul Bucurestiului, de-a lungul soselei de centura, zac 30 de forturi si baterii, majoritatea abandonate. Constructiile monumentale, ascunse sub vegetatie, se dezintegreaza, dar inca mai pot fi salvate.

Am hotarat sa sarim peste poarta ruginita. Ne-am facut apoi loc printre tufe, ne-am furisat prin iarba inalta, printre gunoaie, musuroaie, balti si noroaie, pana am ajuns la o cladire cu un fronton impunator. Era Bateria intermediara 4-5. Muste bazaiau nervoase in jurul unei mate moarte si duhnea ingrozitor.

Cand am masurat cu o creanga adancimea santului de aparare din fata intrarii, broastele din el au inceput sa sara panicate de colo-colo. Era mal, nu aveam cum sa trecem prin el, pentru ca ne-am fi putut afunda. Am sarit inauntru pe o fereastra si m-a izbit mirosul de umezeala si putred. Cunosteam, in principiu, constructia, pentru ca era la fel ca si celelalte doua baterii pe care le vazusem deja cu Stefan Cristescu, un tanar arhitect de 26 de ani ce vizitase, cu sarg si pasiune, multe astfel de fortificatii in ultimii ani.

Aici era insa mai intuneric, mai infricosator. Aceasta a fost una dintre opririle noastre din turul pe care l-am facut prin camuflata centura de fortificatii a capitalei, formata din 36 de constructii: forturi si baterii, ridicate in urma cu peste 110 ani pentru a proteja orasul.

Am inteles atunci emotiile pe care le-a avut Cristescu de fiecare data cand descoperea cate un loc nou, si l-am invidiat. Timp de 5 ani, el a cautat prin arhivele militare si prin carti vechi. "Am aflat de existenta lor de la niste prieteni romani stabiliti in Belgia, care vizitasera fortificatii din alte tari, construite in aceeasi perioada" - povesteste Cristescu.

"Centura are o importanta deosebita, pentru ca e unul dintre ultimele sisteme de fortificatii omogene in jurul unei capitale dupa planul celebrului general Brialmont si reprezinta stadiile finale ale fortificatiilor detasabile. Proiectul lui Stefan Cristescu reprezinta primul pas in cercetarea necesara pentru valorificarea acestora, dupa care e nevoie de un proiect pentru restaurarea si punerea lor in valoare" - spune Sergiu Isopescu, cercetator la Institutul pentru Studii Militare. Istoria centurii fortificate a Bucurestiului incepe odata cu venirea pe tronul Romaniei, in 1866, a lui Carol I.

Printul de 27 de ani, discipol al celebrului feldmaresal Moltke, punea pentru prima data problema construirii unor forturi care sa apere Bucurestiul in cazul unui pericol extern. Aceasta era una dintre actiunile sale prin care incerca sa ridice standardul unei Romanii ramase in urma in mai toate domeniile. Lucrarea urma sa fie una de mare amploare.

S-au infiintat mai multe comisii, care au facut studii pentru a gasi modalitatea cea mai eficienta de a construi fortificatiile. Artileria se dezvolta repede, in contextul revolutiei industriale, si centura de aparare trebuia sa fie adaptata la acest progres. In anul 1882, dupa obtinerea independentei tarii, o noua comisie reincepea studiile intrerupte din cauza razboiului, terminat in 1877.

In paralel cu comisia din Romania, ce i se parea, probabil, ineficienta, Carol I l-a invitat la Bucuresti pe generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cel mai cunoscut si apreciat inginer militar al secolului al XIX-lea, care proiectase fortificatii pentru orasele Liege, Namur, Anvers.

Text: Andreea Campeanu

Pentru a citi despre unul din obiectivele turistice ale orasului Bucuresti, accesati aceasta sectiune a site-ului nostru.

Citeste mai mult...

Sursa: www.natgeo.ro